O frumusețe ce te-nfioară
E dimineața de primăvară:
Azi se deschide floarea plăpândă,
Ușor atinsă de-o rază blândă.

Pomii se-adună pe mal de ape,
Azurul este tot mai aproape,
Ca-ntr-o oglindă, flori de nicicând
Își află chipul senin pe rând.

Aduc din zare veștile bune,
Vesele păsări le pun pe strune,
E-un cuib văzduhul, de armonii,
Ce umple-atâtea inimi pustii.

Pământul pare că se descalță,
Pe trepte albe, spre cer se-nalță,
La-ndemnul vieții, flori mii, în zbor,
Încep, suave, un vals al lor.

Fir roz și verde, întreaga fire
Țese-n cămașa ei de iubire,
Pe care-o poartă prin lume iară,
Oriunde-n suflet e primăvară.

Vântul adie frunzele toate,
Ecoul dulce prin crâng răzbate,
Un strop de rouă, devreme,-n zori,
E universul plin de culori.

Sosește-n lume Primăvara,
În calea ei presară flori,
Iar cerul inimii se umple
De rândunele și cocori.

Pe boltă, raze aurite
Văzduhu-l scaldă în lumină
Și stele abia-înmugurite
Se furișează prin grădină.

– De unde vii, tu, Primăvară,
Pământului să îi dai viață?
De unde raza ta fierbinte
Prin cel din urmă scut de gheață?

– Eu vin din zarea nesfârșită,
Din Inima cea pururi vie,
În care totul este cântec
Și zbor și vers și bucurie.

Sosesc, cu păsări călătoare,
Speranțe noi și vise, mii,
Copiii râd, se joacă-n soare;
Cei mari sunt, astăzi, iar copii.

Pe chipul lumii se zărește
Un zâmbet cald, liniștitor,
Și-n suflete se răspândește
Parfumul primului fior:

A fost cules de-o mână nevăzută
Și iar sădit în taina brazdei sale…
Tot mâna ce-l culese-l și ajută,
Purtat să nu se lase pe-altă cale…

Așa de pur… Ce verde ‘i-e grumazul
Cu gulerașul neted și răsfrânt,
Din care, alb, îi iese doar obrazul,
Atunci când și-l ridică din pământ…

Ai zice că-i școlar în prima clasă,
Ghicind o rază-n cerul decupat
De-o ferestruică mică, norocoasă,
În banca lui de lut nemodelat…

Și numai Primăvara ce mai știe
Fereastra să-i deschidă spre zenit…
Să poată luneca în veșnicie,
Când crede că de nimeni nu-i zărit…