Ne naștem pentru “a fi”,
pentru-a căuta în pământul vieții
semințele nemuririi și apoi
a le ciuguli

Ne naștem, mici de tot
sub cerul acesta înalt,
pentru’a ne bucura de scara iubirii
de ceea ce’nseamnă un om
pentru celălalt.

Pentru a crește – suflete cu aripi mari, pân’ la cer –
și a zbura,’n orele dăruirii,
pe deasupra a tot ce e’ n noi
efemer

Oamenii se nasc atât de mici,
ca să îi poată da Dumnezeu
cu lipici –
pe toți,
nu doar pe aceia mai înfipți,
sau mai hoți.

Un strop pe guriță, pe năsuc,
și pe frunte,
să nu știe la părinți
să se-ncrunte.

Un strop pe mânuțe, pe burtică
și pe picioare,
să nu cadă din cer
când învață să zboare.

Dar, poate că oamenii se nasc,
de fapt, mici și drăgălași,
pentru ca din brațe să nu mai poți
să îi lași,
oamenii se nasc, drăgălași,
pentru ca din brațe să nu
îi mai lași!

Oamenii se nasc atât de mici…