Se furișează iarna câteodată Că n-o auzi, n-o simți, nici nu o vezi… În zori, însă câmpia-i argintată, Iar pomii sunt de zahăr prin livezi.
Cum de nu ştii nimica de aseară? Cum n-ai aflat că iarna s-a pornit Să schimbe-nfățișarea de afară Trăgeai, pesemne,-oblonul plictisit…
|
Te minunezi ca de-o călătorie Ce te-a lăsat pe un Tărâm de Nea, Să regăsești întâia bucurie, Să fii, mirat, copilul de cândva…
Te minunezi că-n jur sunt altfel toate, Asemenea, în tine, fără veste: Acum auzi, la uşă, Cine bate… Şi ştii că viaţa-ncepe c-o “poveste”…
|
Dar pe-omu-acesta alb cin’ l-a adus? Cu ochii lui de smoală în grădină? Copiii au dormit precum ţi-au spus. Nu poţi găsi niciunuia pricină.
Se furişează iarna câmd ţi-e gândul Printre culori, ce , palide s-au dus Căci, albului , acuma îi e rândul Și vremea e a tainelor de sus…
|
Lasă un răspuns