Se furișează iarna câteodată
Că n-o auzi, n-o simți, nici nu o vezi…
În zori, însă câmpia-i argintată,
Iar pomii sunt de zahăr prin livezi.

Cum de nu ştii nimica de aseară?
Cum n-ai aflat că iarna s-a pornit
Să schimbe-nfățișarea de afară
Trăgeai, pesemne,-oblonul plictisit…

Te minunezi ca de-o călătorie
Ce te-a lăsat pe un Tărâm de Nea,
Să regăsești întâia bucurie,
Să fii, mirat, copilul de cândva…

Te minunezi că-n jur sunt altfel toate,
Asemenea, în tine, fără veste:
Acum auzi, la uşă, Cine bate…
Şi ştii că viaţa-ncepe c-o “poveste”…

Dar pe-omu-acesta alb cin’ l-a adus?
Cu ochii lui de smoală în grădină?
Copiii au dormit precum ţi-au spus.
Nu poţi găsi niciunuia pricină.

Se furişează iarna câmd ţi-e gândul
Printre culori, ce , palide s-au dus
Căci, albului , acuma îi e rândul
Și vremea e a tainelor de sus…