Cătră tine, Doamne, mi-i toată nedejdea
De-m eşti razăm tare la toată primejdea.
Zică cât le place ceia ce n-au minte,
De vor să mă sparìe cu a lor cuvinte,

Să fug pre la munte cu pădure deasă,
Ca o vrăbiuță să mâi fără casă.
Că iată păgânii încordară arce,
Pun săgeț în tulbă, să grijesc de lance

Şi vin prin tunerec cu arce pre-amână,
Întru să săgete pre cei fără vină.
Giurământul nú-ș țân, hotarăle strică,
Şi de-mpăcăciune nu gândesc nemică.

Ce eu am pre Domnul care mă grijește,
Din svânta sa casă ce să odihnește.
Din svântul său scaun din ceri caùtă Domnul
Cu ochii săi céi svinţi, de cearcă-n tot omul.

Vede pre cel meser și pre tot lipsitul,
Derepţâi și strâmbii de pre tot pământul.
Deci strâmbătatea cine o iubește,
Acela el sângur sufletul și-urește.

Că va ploua Domnul cu iarbă pucioasă
Preste necurațâi, și holbură groasă,
Foc și sterevie cu năvală mare,
Le-a trimite lațuri, păhar de pierzare.

Că direptu-i Domnul, dereptăț iubește,
Giudecări direpte fața lui prăvește.

Fie-ț milă, Doamne, de mă iartă
Cu milostivirea cea bogată,
Și pentru a ta ieftinătate
Să mă curățăști de răutate.
Și mai cu de-adins de rău mă spală
Și mă limpezește de greșală.
Că eu îm știu a mea fărălege
Și răul mieu nainte-mi ce merge.

Ție ț-am greșitu-ț, Doamne svinte,
De-am făcut răutăț denainte.
Cuvintele tale te-ndireaptă
La giudeț să-nvinci, când vei da plată.
Iacă-s zămislit în strâmbătate,
Aplecat de maică-mea-n păcate.
Ce tu, Doamne, iubești dereptatea.
De-ț arăț pre mine bunătatea,

Și cu taine ce nu să pot spune
Mi-ai arătat a ta-nțălepciune.
Cu izopul tu mă ocropește
Și mă scaldă de mă curățește.
Să hiu spălat și alb ca omeții,
Să mă bucur și eu cu direpții
De vești bune și preacuvioase,
Și să-mi bucuri mișelele oase.

Doamne, nu-ț întoarce svânta față
De greșele ce-am făcut, cu greață,
Și de câte-am lucrat fără lege,
Cu milostivirea ta le șterge.
Inemă curată tu-m zidește
Și duh dirept în zgău îm noiește.
Nu mă urni din svânta ta față.
Și duhul tău cel svânt ce mă-nvață.

Să nu-l depărtez de cătră mine,
Ce să-m dai bucurie cu bine,
Cu svânta ta, Doamne, mântuință.
Și să-m dai și duh de biruință,
Ca să-nvăț pre cei fără de lege
Cătră căile tale s-alerge,
Să să-ntoarcă de pre răutate
Cătră a ta svântă bunătate.

Și mă scoate, Doamne, de la sânge,
Cu mântuința ta de mă strânge.
Și cu adevărul mpreună
Limba mea să-ș facă voaie bună.
Și buzele mele, Doamne svinte,
Să-m deşchiz, și rostul să te cânte,
Să dea veste fără de sâială
În tot locul de svânta ta fală.

De-ai pofti jărtvă, ț-aș aduce,
Ce jărtvele de ars nu-ț par dulce.
Lui Dumnezău jărtva ceea place
Cu sufletul înfrânt ce s-a face.
Inema cea zdrobită și frântă
La Dumnezău nu va fi de smântă.
Și cu a ta, Doamne, bună vrere
Sionului să-i faci mângâiere,

S-aibă de toate părțâle pace,
Pănă ziduri nalte să vor face
Pregiur Ierusalim în cetate,
Să scripască dar și bunătate.
Atunci jărtve direpte ț-vom face,
Colaci și prinoase, cumu-ț place,
Vin și pâine, unt și cu grâu dulce,
Și vițăi pre oltari ț-vom aduce.