|
Din cufărul cu stele și straie pentru bal, Și-a scos Crăiasa Iernii condurii de cristal, O rochie cusută cu mii de nestemate Și a pornit prin lume, dorind să se arate.
Dar nimeni na văzut-o,… căci ochii sau oprit La pietrele grozave ce tare-au strălucit, La diadema prinsă în părul ca ninsoarea, Ce îi punea-n lumină, măiastru, chiar splendoarea.
|
În jurui, pân’ și fulgii se fâstâceau o clipă, Uitând care li-i rostul, făcând de zel risipă, Astfel că drumul Iernii spre-al său ceresc palat Acum părea sa fie mai lung ca niciodat’…
Abia acolo-n taină, de nici un ochi pândită, Ascunse-n cufăr totul, Crăiasa necăjită, În suflet cu un păs, că nimeni n-a-nțeles, Că sau oprit cu toții… la straiul cel ales.
|