Pân’ și frunza cea pestriță
Tot mai are o codiţă.

Păpădii, le suflă vântul,
Fulg cu fulg, pe tot pământul.

Dar el n-are – ce să strice? –
Nici motor şi nici elice.

Fulguleţ!
De-aici, să-i ceri,
Nu mai pleacă nicăieri.

  El, e-aşa, precum un vis
Ce ferestre a deschis

Undeva… spre-o nouă zare.
E o veste… albă tare!

Ca un gând: s-a şi topit,
De cumva nu l-ai zărit!

Ori motiv de bucurie
Când l-ai prins… în Poezie.

Ici și colo câte-o floare –
Ultimele crizanteme –
Tainic poartă-n modestia
Lor, pe creștet, diademe.

Câte-un arbore, de pază
Făcând de-ani și ani de zile,
Răsfoiește, uimit tare,
Cartea veche… cu noi file.

Țepi de-argint au toți aricii,
Chiar ascunși de iarna rece
In căsuțele pădurii;
Luna și prin geamuri trece.

– Ia te uită! Cum iți pare?
Nu-i grozav? și-a zis, semeț.
Cu-a așa nimb pe dinafară,
Unde mai e… Fulguleț?

Fulguleț grăiește-n șoaptă:
“Azi… voi ninge pentru tine!”
Despre cine este vorba
Tu nu înțelegi prea bine.

Azi… vei plânge pentru-o clipă,
Cunoscând că s-a topit,
Pe o geană-nfiorată,
Un fulg mic…
Ce te-a iubit.

Să nu treacă nicio zi
Fără să înalți ceva!

Să asculți de gândul bun
Pe oriunde vei umbla!

Și mai zise mama Iarnă
Către Fulgulețul ei:

– Uite,-ți dau cu tine-o taină!
Poți s-o dăruiești cui vrei!

 Fulguleț deschise ochii
Ca să vadă bine… taina,

Goli alba sa trăistuță,
Ba, pe dos, întoarse haina,

Răsturnă mica scufie
Ce-o purta pe ger, pe soare,

Trecu mâna prin cipicii
Scoși cu trudă din picioare,

Însă taina nu fu, iată,
Nici din minte, chip s-o scoată.

Zâmbind, mama-l trase-aproape:
– Taina asta-i ca o stea…

Strălucind doar în lumina
Ce-o va da inima ta!