Din cufărul cu stele și straie pentru bal,
Și-a scos Crăiasa Iernii condurii de cristal,
O rochie cusută cu mii de nestemate
Și a pornit prin lume, dorind să se arate.

Dar nimeni na văzut-o,… căci ochii sau oprit
La pietrele grozave ce tare-au strălucit,
La diadema prinsă în părul ca ninsoarea,
Ce îi punea-n lumină, măiastru, chiar splendoarea.

În jurui, pân’ și fulgii se fâstâceau o clipă,
Uitând care li-i rostul, făcând de zel risipă,
Astfel că drumul Iernii spre-al său ceresc palat
Acum părea sa fie mai lung ca niciodat’…

Abia acolo-n taină, de nici un ochi pândită,
Ascunse-n cufăr totul, Crăiasa necăjită,
În suflet cu un păs, că nimeni n-a-nțeles,
Că sau oprit cu toții… la straiul cel ales.