Din cufărul cu stele și straie pentru bal,
Și-a scos Crăiasa Iernii condurii de cristal,
O rochie cusută cu mii de nestemate
Și a pornit prin lume, dorind să se arate.

Dar nimeni na văzut-o,… căci ochii sau oprit
La pietrele grozave ce tare-au strălucit,
La diadema prinsă în părul ca ninsoarea,
Ce îi punea-n lumină, măiastru, chiar splendoarea.

În jurui, pân’ și fulgii se fâstâceau o clipă,
Uitând care li-i rostul, făcând de zel risipă,
Astfel că drumul Iernii spre-al său ceresc palat
Acum părea sa fie mai lung ca niciodat’…

Abia acolo-n taină, de nici un ochi pândită,
Ascunse-n cufăr totul, Crăiasa necăjită,
În suflet cu un păs, că nimeni n-a-nțeles,
Că sau oprit cu toții… la straiul cel ales.

E un bulgăraș de nea…
E o floare fără preț…
O petală…
Ba, o stea…
Cine ești tu, Fulguleț?

Însă Fulguleț nu știe
Nici cea fost, nici cine este,
Nici dacă va fi să fie
Mai mult decât o poveste…

E-un prieten mititel…
Un cuvânt…
Un băiețel…
Dacă e așa, sau nu,
Fulguleț, hai, spune tu…

Însă Fulguleț nu poate
Să vorbească, din păcate,
Despre taina prea frumoasă,
Ce, pe inimă-l apasă…

E un puf de păpădie…
E un geamăn dintro mie…
E o rază de lumină…
E un suflet fără vină…

Fulguleț, nu te mira:
Ești ce ești? Ești altceva?
Dar el tace și se duce,
O sclipire-n ochi aduce

Ce frumoasă-i dimineața!
Spune Fulguleț trezit
Dintr-un somn de-un an de zile
Ce păru…
Fără sfârșit.

Ce cuminte-i vrăbiuța
Agățată colo-n brad!
Fug la dânsa, acușica!
Mă ridic eu,
De-o să cad!

Ce bogată e pădurea!
Pe crenguțe numai stele…
Parc-ar fi și se uimește
Parc-ar fi
Visele mele!

O, dar cât de luminoase
Sunt căsuțele din drum!
Și cum, trist, le părăsește
Un duh negru,
Ca de fum!

Ce zglobiu e vezi? și fulgul
Cu patine, de pe lac!
Tac, deși în minte-mi vine
Să-l întreb :
Eu, oare-i plac?

Ce frumoasă-i dimineața!
Spune Fulguleț trezit
Dintr-un somn de-un an de zile
Ce păru…
Fără sfârșit.