Aștept să-mi scrii la marea cea albastră,
Același loc pe unde am umblat,
Nisipul ne frigea și fuga noastră
Ne cuprindea în veșnicul păcat.

Aș vrea să-mi scrii dacă mai ești pe-acolo,
Nisipul umed a rămas la fel,
E verde și albastră marea noastră
Ca și destinul, unul paralel.

Și de mi-ai scrie voi citi finalul,
Ca un pastel necolorat pe mal
Și voi deschide cartea dintre valuri
Să-ți spun povestea… visul ilegal.

Se termină un an din mine
Sau chiar din noi aș putea zice,
Mă ninge-n amintiri iubirea
Și-alunecă să mă ridice

Mă înfior la frigul nopții
La calda-ți inimă din vise,
La dragostea ta dintre stele
Și la cuvintele nescrise.

Și ochiul inimii se schimbă
Și se preface în tăcere,
Albul zăpezii mă inundă
Și timpul cere înviere.

Se termină un an din mine
Și chiar din noi aș putea zice,
Încet voi respira o lume
Aș vrea să te iubesc ferice.

Şi simt o picătură, m-a lovit pe frunte,
O simt atât de rece şi de grea,
Urmează alta, alta şi mai multe,
E iarăşi toamnă peste toamna mea.

Și aş fi vrut s-o rog să nu mai vină
Și aş fi vrut prin verde să mai stau,
Să mai amân ce ploaia îmi adună,
Înlăcrimate clipe şi eu nu le vreau.

E iarăşi toamnă şi o văd pe frunze,
Copaci-şi scutură poveşti de ieri,
Mi-e frig şi simt că toate sunt lăuze,
Puţine flori rămase se-ascund în seri.

Simt picături, urmează dese, multe,
E toamnă iarăşi peste toamna mea,  
Trecute primăveri de-acum sunt amintite
De albe nopţi, căzându-mi azi o stea.

Mult prea multe primăveri
Și-atâtea veri, și-atâtea ierni
Și toamne pline de tăceri,
Cu frunze verzi, de-abia le cerni,

Și mult prea multe flori murind,
În mâini flămânde, tremurând,
Cu multele culori șoptind,
„De ce ne-ai rupt ?”… și eu le frâng.

Și mult prea multe zile când,
Singură-n gând, singură vrând
Și multe nopți scurse pe rând,
Doar frământând, doar așteptând
~~~~~
Mult prea multe adieri,
Din când în când, de vânt plăpând
Și norii cerului stingheri,
Din rând în rând, pe mine plâng

A mai trecut o zi, chiar două zile
Și versul se-nvechește ca și noi,
Răspunsuri așteptăm să ne găsească
Și noi plecăm doar chinuiți și goi.

Mi-e versul trist de-atâta așteptare,
Ți-am scris așa, ca să mă înțelegi,
Dar te uitai pe rânduri oarecare
Nevrând să vezi cuvintele întregi.

Și-am povestit în poezii iubirea,
Aș vrea din nou să mă topesc în ea
Și m-aș schimba pe mine cu tăcerea
Să nu te mai aud în mintea mea.

Mi-e poezia seacă şi săracă,
Ți-am fost cuvânt și strigătul culori
Și mâine de-ai veni strângând în brațe
Din file… am rămâne cititori.

Voi adormi strânsă-n braţele mele
Şi luna cu-n surâs îmi va vorbi de stele,
Îmi va vorbi de tine, de soarele din cer
Ce fuge în tristeţe când cerne ea mister

Şi pe-negrita boltă doar ea cu păr bălai
Apropie pământul cu florile de mai
Şi-i pune o cunună, în jur lumină blândă,
Să doarmă în tăcerea a nopţii haină surdă.

Îmi spune luna-n şoaptă: ,, noapte bună!”
Eu o privesc cu zâmbet, admir a ei cunună,
O-admir într-o tăcere ce-mi pregăteşte somn
Cu stelele surate, privesc cerul s-adorm,

Închid pe ochii-mi pleoape, le mai deschid puţin,
Zâmbesc la lună şoapte şi ochi deschişi mai ţin,
Mă mai foiesc puţin şi iar nu mă mai mişc,
Apoi se-ntâmplă totul şi nu mai ştiu nimic.