Mult prea multe primăveri
Și-atâtea veri, și-atâtea ierni
Și toamne pline de tăceri,
Cu frunze verzi, de-abia le cerni,

Și mult prea multe flori murind,
În mâini flămânde, tremurând,
Cu multele culori șoptind,
„De ce ne-ai rupt ?”… și eu le frâng.

Și mult prea multe zile când,
Singură-n gând, singură vrând
Și multe nopți scurse pe rând,
Doar frământând, doar așteptând
~~~~~
Mult prea multe adieri,
Din când în când, de vânt plăpând
Și norii cerului stingheri,
Din rând în rând, pe mine plâng