De n-ar fi Primăvara,
Natura s-o învie,
Să pună-n ochii negri
Un strop de bucurie,

În cei albaștri, astrul
Cu marea de lumină,
În ochii verzi, livada,
De muguri și flori plină,

De n-ar fi Primăvara,
Ce zână, poți să-mi spui,
Ar face, rândunicii,
Un cuib în ochi căprui?

 Dar, unde-i Primăvara,
În tihnă s-o privești,
Să-i spui că frumusețea
E-n ochii ei cerești,

 Că sufletul ți-e tânăr,
Să-i mulțumești întruna,
Să îi săruți, ca mamei,
Care te crește, mâna?

Dar, unde-i Primăvara,
În ramă de azur
Să prinzi Lumina firii,
Cea fără de contur?

De n-ar Primăvara,
Bobocul să-l deschidă,
Să știe că un flutur
Așteaptă-ntr-o omidă,

Să numere pe pajiști,
Ieduții, mânjii, mieii,
În coșul dimineții
S-adune ghioceii,

De n-ar fi primăvara,
Ce muritor ar ști
Pământul să-l prefacă
În Rai, chiar pentr-o zi?

Clopoțel cu trei petale,
De-ai ști cât te-am căutat,
Spuse,-oprindu-se din cale,
Florii albe, un băiat.

Ghiocelul-clopoțelul
Tresări… Ce bucurie!
Și, deschis, cum îi e felul,
Începu o melodie…

Au trecut, cu ei odată,
Primăveri – de-acum, prea multe…
Însă cântecelul, iată,
Se-opresc anii să-l asculte…

Ai văzut, tu, Primăvara
Cum apare, ca-ntr-o taină?
Unii spun că vine seara,
Cu flori multe-ascunse-n haină

Și când pleoapele-s lăsate,
Somnoroase, peste vis,
Le prefiră toate, toate,
Fiecare cum i-a zis

Ghiocelul vrea în crâng,
Sau la margine de drum,
Când căsuțele se strâng
Una-n alta și scot fum

Toporașii, pe oriunde
E rost și de-o buturugă,
Mai puțin în sobă, unde
Basme vreascurile-ndrugă

O narcisă mlădioasă,
Într-o curte, vrea, la soare,
Lumea bună s-o miroasă,
Galbenă, de cum răsare

Mai încolo, vrea zambila,
Lângă școala din oraș,
Cu rochița ei, copila,
Toată numai volănaș

O brândușă, la câmpie
Ar dori, sau în grădină,
Dacă este armonie
Și, în jur, multă lumină!

Numai florile plăpânde
Sus în pomi, stau, prin livadă,
C-au petale scuturânde
Precum fulgii de zăpadă.

De ce este așa  parfumată o lăcrămioară?

Pentru că… lacrima de fetiță
este o floare cu adevărat
foarte rară –
nu orice lacrimă vărsată pe cale
are mireasma unor petale!

O boare numai, și este de-ajuns
ca să afli că în adâncul sufletului
acestei flori ai pătruns,
ca să poți prinde urma de rouă a unui fior
ce s-a-ncolăcit pe tristețe
din zbor.

Da, fata mea, un mărgăritar nu întâlnești
la tot pasul în viața prin care călătorești,
de aceea,
dac-o să-ți iasă vreodată ‘nainte,
tu să îi dăruiești micuței cârlionțate
numai două, două cuvinte.

Nu îți spun care, nu îți spun cum,
ci doar că, pentru ea, sunt singurele cuvinte
din lume
care au și-nțeles
și parfum…