De sub un bulgare-nghețat
Cu căciulita alba de zăpadă,
Un ghiocel sfios si speriat
Își scoate căpușoru-n vânt să vadă.

Ce minunată-i dimineața-n crâng
Și ce călduț și bine e afara !…
De ce-ar întârzia-n pământ, nătâng,
Când are strai nouț de primăvară?

 Iar bietul ghiocel abia se vede,
Prin fulgii moi de puf ce prind să cearnă.
Se-nalță-n picioruș, nu-i vine-a crede…
– Ia uite, frate, parcă-i miez de iarnă!

E liniște în jur… și-i cel dintâi,
Și-i singurel: un firicel de viață…
Doar iepurașul fără căpătâi
Se-apropie tiptil și-i iese in față.

I-e foame – însă cum să se îndure?
Ești prea subțire, fraged ghiocel…
Și s-a tot dus. În urma-i pe pădure
Începe-a ninge-ncet, încetinel.

 Și căpușoru-i cade ostenit.
Învinețit de frig, se înfoiară:
– Nu-mi pare rău că mor… M-am cam grăbit,
Dar am adus o nouă primăvară!