Primăvara se cocoață
în copaci,
vrând să-i dezmierde,
cu fir subțirel de ață,
de crenguțe le agață
mugurei
brodați cu verde

Din hârtie creponată,
și-a croit
prima rochiță,
să îi vină ca turnată,
pe deasupra și-asortată
cu-înflorata
coroniță

Prima floare răsărită
pe un petic de pământ,
mic și-obraznic, ghiocelul
stă mereu
cu nasu-n vânt.

Singurel cât ține ziua,
tot îl mai treceau fiori
c-ar putea să dea cu ochii,
cum, necum,
de alte flori.

Nu avea, ca să se știe,
nevoie de companie!
Mai degrabă-n cap să-i cadă,
reci ca el, flori de zăpadă!

–

Vreți să știți ce s-a-ntâmplat?
Ghiocelul fu-ncuiat,
după doar o zi de viață,
într-un cub frumos
de gheață.

Mai târziu, e-adevărat,
soarele l-a dezghețat,
dar, de-atunci, parcă de frică,
ochii nici nu-i
mai ridică…

Unii spun că, într-o zi,
c-o brândușă se-nsoți
și că, lucru curios,
deveni foarte
sfios…

Pe o pernă cu verdeață,
De lumină tulburată,
Cască leneș o brândușă
În corola-i parfumată.

Vioreaua nu-i nici astăzi
Prea vioaie la oglindă
Somnul dulce iar încearcă
Cu un vis frumos s-o prindă.

Împrejuru-i, ghiocei,
Toți cu capul în pământ,
Scutură din clopoței,
Ușurel mustrați de vânt,

Treaba-i multă în natură
Nu se stă, nu se visează!
Când deschid copiii ochii
Primăvara-i de mult trează.

Raza soarelui deschide
Largi ferestre printre nori
Ca să vezi că munca-ncepe
Pretutindeni, de cu zori.

Altfel ar rămâne visul
Nopților de iarnă, sure,
Și-al copacilor plângând,
Fără haine, în pădure.

Sosește primăvara
Și câmpul dă în floare,
Iar sufletul se-ncântă
De-o nouă sărbătoare…

– Și tu o să uiți iarna!
Se teme ghiocelul
Ce, sub omăt, de-o vreme,
Transpiră, mititelul.

Tu o să uiți de fulgul
Ce mie-mi dădu viață,
Fiindcă nu știi taina
Măreței flori de gheață!

Dar eu nu uit nimica,
Privesc numai, cuminte,
La floarea ce răsare
Din lacrima fierbinte,

La căpușoru-i dulce,
La scumpa lui sfială
Cu care își îndreaptă –
– Ce albă! – o petală…