Să nu treacă nicio zi
Fără să înalți ceva!

Să asculți de gândul bun
Pe oriunde vei umbla!

Și mai zise mama Iarnă
Către Fulgulețul ei:

– Uite,-ți dau cu tine-o taină!
Poți s-o dăruiești cui vrei!

 Fulguleț deschise ochii
Ca să vadă bine… taina,

Goli alba sa trăistuță,
Ba, pe dos, întoarse haina,

Răsturnă mica scufie
Ce-o purta pe ger, pe soare,

Trecu mâna prin cipicii
Scoși cu trudă din picioare,

Însă taina nu fu, iată,
Nici din minte, chip s-o scoată.

Zâmbind, mama-l trase-aproape:
– Taina asta-i ca o stea…

Strălucind doar în lumina
Ce-o va da inima ta!

Este ora rugăciunii,
Când, Părintelui Minunii,
el Îi cere doar atât:
să prefacă ce-i urât,
trist, întunecat, murdar
în ceva frumos și rar…

Iar Părintele-i răspunde:
– Pentru Fulguleț, oriunde
și oricând Mă va ruga
o să fac să fie totul
cum e-n inimioara sa!

Acum, iată-l, când citește,
Tot de ei își amintește…
Și se uită la desene…
Și ridică din sprâncene…

La urechea lui cea dreaptă,
Fulguleț întreabă-n șoaptă:
– Decât astă cărticică,
Nu-i mai bună-o măturică?

Fulguleț își lasă fruntea
Pe genunchii ei de lapte,
Învelit în taina scumpă
A îndureratei șoapte.

Până când, de oboseală,
S-or întinde toți grămadă
Lângă el, ca să devină,
Minunați
… fulgi de zăpadă.

Fulguleț, însă,-auzindu-l,
Îi grăi încetișor:
– Ai răbdare,-un an de zile,
Să vezi lumea dintr-un nor!

Să descoperi primul mugur
Pe crenguța unde-ai stat
Cândva, ca o floare albă,
Strălucind pe înnoptat.

Ai răbdare, și vei spune:
În sfârșit, e timpul meu
Să-mplinesc menirea sfântă
Ce mi-a dat-o Dumnezeu!

Să te bucuri de-acel chiot
Al copilăriei calde,
Când, pe-ascuns, în spuma mării,
Tânjesc fulgii să se scalde.

Să urmezi, în asfințitu-i,
Tandra frunză călătoare
Ce dorește compania
Oricui poate lin să zboare.

Nu deschide ochii, somnul
De pe gene n-a pierit,
Soarele, ca întotdeauna,
Și acum a fost grăbit.

Era noaptea, dintre toate,
Cea mai lungă, mai frumoasă,
Când figurile sculptate
L-aşteptau pe Moş acasă.

Spiriduşul, în primire,
Luă fulgul fără vină,
Ce căzu, de fericire,
Peste mica balerină…

– Domnişorule de nea,
Sper să nu se mai repete,
De nu vezi, mai spuse ea,
Mă-ntrerupi din piruete!

Fulguleţ avea obrazul
Alb ca varul, ruşinat:
– Dacă ăsta e necazul,
De el cred că te-am scăpat!

Şi pe căile-i răzleţe,
Lângă micul toboşar
Se-oploşi, când două beţe
Îl loviră în cap… Iar!

De acolo, mai departe,
Iuhuuu!, spre un mânz de lemn –
Ca-n poveştile din carte,
Unde-ascunse,-n van, un semn…

Când crezu că-şi ia avântul
Pe căluţul lui semeţ,
Auzi… Poate fu vântul…
– Hai la Moşul, Fulguleţ!