Ce se mai poate spune despre iarnă
În vreme-atâtea lucruri s-au tot spus,
Dar, iată, steaua ei strălucitoare
Pe cerul lumii încă n-a apus.

Din depărtări înalte se întoarce
Cu pași mărunți și molcomi, de nu știi
Când au albit căsuțele, copacii
Și când cei mari au devenit copii.

Chiar dacă-i frig și vâtul biciuiește
Sau ca oglinda-s drumurile grele,
Obrajii prind culoarea bucuriei
Și-n ochi sclipește-un cer întreg de stele.

.

Ce se mai poate spune despre iarnă,
Ce nu s-a spus, ce încă nu se știe?
Ascund vreo taină basmele zăpezii?
Ori nesfârșita, alba-i poezie?

De câte ori i-au îngânat colindul,
Până la capăt, începându-l iar,
De-atâtea ori copiii-adus-au iarna
Din ceruri, pe pământ, cu Sfântu-i dar.

Pe toți în vraja ei ne prinde iară,
Trezind fiorii dragostei de viață,
Mirând pe cei ce n-au crezut să vadă
Cum inima, și lor, li se dezgheață.

…li se dezgheață inima…

Țesând, din fulgii ei, mantale noi,
Îmbracă, rând pe rând, copacii goi…
Pe-ntinderi, pacea dulce o așterne
Și vise, lin, tot Iarna parcă cerne.

Înfiorat, că, de atingi pământul,
Îi pângărești făptura sau vesmântul,
Ramai in loc… privind cum Iarna vine,
Umilă,-n măreția-i, către tine.

Copil, sau nu, te afli-ntr-o poveste,
Când se întoarce Iarna de pe creste,

Din cer, cu câte daruri a venit,
Te-ntrebi privind pământu-mpodobit…
Și zilele par altfel, fiecare,
Când Iarna le dă propria splendoare.

Nici gerul nu-l mai simți când Iarna vrea
Să îți întindă, albă, mâna sa,
Ca,-n palmă, să-ți strecoare-o nestemată:
Un fulg, o bucurie-adevărată!

O pulbere de stele presărând
Pe ce-ai mai sfânt în inimă și-n gând …