Primăvara se cocoață
în copaci,
vrând să-i dezmierde,
cu fir subțirel de ață,
de crenguțe le agață
mugurei
brodați cu verde

Din hârtie creponată,
și-a croit
prima rochiță,
să îi vină ca turnată,
pe deasupra și-asortată
cu-înflorata
coroniță

Prima floare răsărită
pe un petic de pământ,
mic și-obraznic, ghiocelul
stă mereu
cu nasu-n vânt.

Singurel cât ține ziua,
tot îl mai treceau fiori
c-ar putea să dea cu ochii,
cum, necum,
de alte flori.

Nu avea, ca să se știe,
nevoie de companie!
Mai degrabă-n cap să-i cadă,
reci ca el, flori de zăpadă!

–

Vreți să știți ce s-a-ntâmplat?
Ghiocelul fu-ncuiat,
după doar o zi de viață,
într-un cub frumos
de gheață.

Mai târziu, e-adevărat,
soarele l-a dezghețat,
dar, de-atunci, parcă de frică,
ochii nici nu-i
mai ridică…

Unii spun că, într-o zi,
c-o brândușă se-nsoți
și că, lucru curios,
deveni foarte
sfios…

Pe o pernă cu verdeață,
De lumină tulburată,
Cască leneș o brândușă
În corola-i parfumată.

Vioreaua nu-i nici astăzi
Prea vioaie la oglindă
Somnul dulce iar încearcă
Cu un vis frumos s-o prindă.

Împrejuru-i, ghiocei,
Toți cu capul în pământ,
Scutură din clopoței,
Ușurel mustrați de vânt,

Treaba-i multă în natură
Nu se stă, nu se visează!
Când deschid copiii ochii
Primăvara-i de mult trează.

Raza soarelui deschide
Largi ferestre printre nori
Ca să vezi că munca-ncepe
Pretutindeni, de cu zori.

Altfel ar rămâne visul
Nopților de iarnă, sure,
Și-al copacilor plângând,
Fără haine, în pădure.

Sosește primăvara
Și câmpul dă în floare,
Iar sufletul se-ncântă
De-o nouă sărbătoare…

– Și tu o să uiți iarna!
Se teme ghiocelul
Ce, sub omăt, de-o vreme,
Transpiră, mititelul.

Tu o să uiți de fulgul
Ce mie-mi dădu viață,
Fiindcă nu știi taina
Măreței flori de gheață!

Dar eu nu uit nimica,
Privesc numai, cuminte,
La floarea ce răsare
Din lacrima fierbinte,

La căpușoru-i dulce,
La scumpa lui sfială
Cu care își îndreaptă –
– Ce albă! – o petală…

De n-ar fi Primăvara,
Natura s-o învie,
Să pună-n ochii negri
Un strop de bucurie,

În cei albaștri, astrul
Cu marea de lumină,
În ochii verzi, livada,
De muguri și flori plină,

De n-ar fi Primăvara,
Ce zână, poți să-mi spui,
Ar face, rândunicii,
Un cuib în ochi căprui?

 Dar, unde-i Primăvara,
În tihnă s-o privești,
Să-i spui că frumusețea
E-n ochii ei cerești,

 Că sufletul ți-e tânăr,
Să-i mulțumești întruna,
Să îi săruți, ca mamei,
Care te crește, mâna?

Dar, unde-i Primăvara,
În ramă de azur
Să prinzi Lumina firii,
Cea fără de contur?

De n-ar Primăvara,
Bobocul să-l deschidă,
Să știe că un flutur
Așteaptă-ntr-o omidă,

Să numere pe pajiști,
Ieduții, mânjii, mieii,
În coșul dimineții
S-adune ghioceii,

De n-ar fi primăvara,
Ce muritor ar ști
Pământul să-l prefacă
În Rai, chiar pentr-o zi?

Clopoțel cu trei petale,
De-ai ști cât te-am căutat,
Spuse,-oprindu-se din cale,
Florii albe, un băiat.

Ghiocelul-clopoțelul
Tresări… Ce bucurie!
Și, deschis, cum îi e felul,
Începu o melodie…

Au trecut, cu ei odată,
Primăveri – de-acum, prea multe…
Însă cântecelul, iată,
Se-opresc anii să-l asculte…

Ai văzut, tu, Primăvara
Cum apare, ca-ntr-o taină?
Unii spun că vine seara,
Cu flori multe-ascunse-n haină

Și când pleoapele-s lăsate,
Somnoroase, peste vis,
Le prefiră toate, toate,
Fiecare cum i-a zis

Ghiocelul vrea în crâng,
Sau la margine de drum,
Când căsuțele se strâng
Una-n alta și scot fum

Toporașii, pe oriunde
E rost și de-o buturugă,
Mai puțin în sobă, unde
Basme vreascurile-ndrugă

O narcisă mlădioasă,
Într-o curte, vrea, la soare,
Lumea bună s-o miroasă,
Galbenă, de cum răsare

Mai încolo, vrea zambila,
Lângă școala din oraș,
Cu rochița ei, copila,
Toată numai volănaș

O brândușă, la câmpie
Ar dori, sau în grădină,
Dacă este armonie
Și, în jur, multă lumină!

Numai florile plăpânde
Sus în pomi, stau, prin livadă,
C-au petale scuturânde
Precum fulgii de zăpadă.