Mâine, când te vei trezi,
Vei afla lumea curată
Și căsuța ta va fi
Albă toată

Și nimic nu-i mai frumos
În a lumii-mpărăţie,
Ca ieslea unde Hristos
O să vie!

Ce minune, dimineață,
Inima-i de daruri plină,
Și-n căsuța ta de gheață
E Lumină.

Și nu este de ajuns,
În jur, lumea să îmbrace
Strai de preț, inimi de sunt
Tot sărace!

Pe drumu-acesta, troienit
De ani ce şi-au cernut mirarea,
Colindătorii au pornit
Să-nalţe iar, la cer, cântarea.

Lăsat-au frate, surioară,
În legănelul lor, dormind
Şi au ieșit în fapt de seară,
Mânați de dulcele colind.

Colindătorii cântă, cântă,
De parcă îngeri sunt, de nea,
Printre troiene când se avântă,
Călăuziți de sus, de Stea!

Colindul lor încă răsună
În noaptea asta pe pământ,
S-aducă lumii vestea bună
Că se va naște Pruncul Sfânt,

E drumul lung, sunt case multe…
Atâtea suflete-ar dori,
Acum, vestirea s-o asculte
Și c-un bănuț ai răsplăti.

Dar nu pentru bănuț ieșiră,
Să-nfrunte iarna cea geroasă,
Ci pentru taina ce-o vestiră,
Din an în an, din casă-n casă…

Pruncul cel Sfânt.

Ce se mai poate spune despre iarnă
În vreme-atâtea lucruri s-au tot spus,
Dar, iată, steaua ei strălucitoare
Pe cerul lumii încă n-a apus.

Din depărtări înalte se întoarce
Cu pași mărunți și molcomi, de nu știi
Când au albit căsuțele, copacii
Și când cei mari au devenit copii.

Chiar dacă-i frig și vâtul biciuiește
Sau ca oglinda-s drumurile grele,
Obrajii prind culoarea bucuriei
Și-n ochi sclipește-un cer întreg de stele.

.

Ce se mai poate spune despre iarnă,
Ce nu s-a spus, ce încă nu se știe?
Ascund vreo taină basmele zăpezii?
Ori nesfârșita, alba-i poezie?

De câte ori i-au îngânat colindul,
Până la capăt, începându-l iar,
De-atâtea ori copiii-adus-au iarna
Din ceruri, pe pământ, cu Sfântu-i dar.

Pe toți în vraja ei ne prinde iară,
Trezind fiorii dragostei de viață,
Mirând pe cei ce n-au crezut să vadă
Cum inima, și lor, li se dezgheață.

…li se dezgheață inima…

Țesând, din fulgii ei, mantale noi,
Îmbracă, rând pe rând, copacii goi…
Pe-ntinderi, pacea dulce o așterne
Și vise, lin, tot Iarna parcă cerne.

Înfiorat, că, de atingi pământul,
Îi pângărești făptura sau vesmântul,
Ramai in loc… privind cum Iarna vine,
Umilă,-n măreția-i, către tine.

Copil, sau nu, te afli-ntr-o poveste,
Când se întoarce Iarna de pe creste,

Din cer, cu câte daruri a venit,
Te-ntrebi privind pământu-mpodobit…
Și zilele par altfel, fiecare,
Când Iarna le dă propria splendoare.

Nici gerul nu-l mai simți când Iarna vrea
Să îți întindă, albă, mâna sa,
Ca,-n palmă, să-ți strecoare-o nestemată:
Un fulg, o bucurie-adevărată!

O pulbere de stele presărând
Pe ce-ai mai sfânt în inimă și-n gând …