Ninge blând peste orașul
ce amenință spre cer,
strângând cu o mână rece,
gârbov,
un baston, prin ger.
Ninge ca făcând în ciudă
vântului necruțător
ce, întreaga zi, alungă,
sprinteni, fulgii
din decor.
Ninge ca și cum în zare
Îngerii s-ar aduna,
Sub aripa lor divină
Tot pământul a-l veghea.
Ninge și e totul alb
și nimic nu se mai poate
peste câte daruri scumpe
i-au fost lumii, din cer
date…

 Ninge ca și cum în zare

Îngerii s-ar aduna,

Sub aripa lor divină

Tot pământul a-l veghea.

Ninge ca și cum o barbă
de zăpadă, ce minune,
până la pământ i-ar crește
unui sfânt
în rugăciune.
Din străfundul unei inimi,
ninge, ori din-naltul minții;
ca din ochii unui prunc
ce-și descoperă
părinții.
Peste mici și mari deodată
Ninge blând, din veșnicie,
Aducând în suflet pace,
Dragoste și bucurie.
Ninge și e totul alb
și nimic nu se mai poate
peste câte daruri scumpe
i-au fost, lumii , din cer
date…

Lasă Fiul, azi își lasă,
Viața Sa din cer, frumoasă.
Lăsă slavă, bune  straie,
Pentru un pătuț de paie.

Maica n-are, pentru El,
Decât albul scutecel,
Ce-l țesu și zi și noapte,
Printre lacrimi, rugi și șoapte.

Pruncușoru-și învelește,
Când ea plânge, El zâmbește.
Parc-ar spune: Maică, lasă,
Tu-mi ești Cer acum, și Casa!

Ea își leagănă ușor
Copilașul bălăior.
Și nu știe… și nu știe,
Soarta Lui, cum o să fie!

Lasă Fiul, încă lasă,
Viața Sa din cer, frumoasă.
Pentru omul care n-are,
Pe pământ, de rău, scăpare

Pentru sufletul curat,
Ce Ii este scump palat.
Pentru tine, gazdă bună,
Ca să ai în cer cunună.

Ochii sclipitori și limpezi
Se adună-ntr-o mirare:
Unde-i steaua făr’ de seamăn?
Unde-i darul din cer oare?

Dar nici Mama nu le spune,
Păstrând taina an de an,
Până când un fulg anume,
Mai șiret, mai năzdrăvan,

 Dă de știre ce-i în iesle:
– E un Prunc, veniți, veniți!
Iute, fulgii de zăpadă
Se adună fericiți!

Ca o ploaie de steluțe,
Pruncului I se închină,
Și, din ochii Lui cei veșnici,
Își iau darul… de Lumină.

Raza Harului, azi, poartă,
Prin frumoasa-mpărăţie,
Fulgi de nea, ce,-n cânt de îngeri,
Strălucesc de bucurie.