Lacrimile sunt toate la fel?

Ar dori ele să fie –
mai ales cele de tristețe
cu cele de bucurie

Și cum să nu le placă
să se înșire asemeni unor mărgele
la ochișorii căprui
și albaștri
ai fetițelor mele?

Dar eu nu o să le permit!
Niciodat’ !

Mai bine le plâng, una după alta,
atunci când vreau să mi se pară
că sunt
supărat

Mai ales că,
uneori, trebuie ca să știi
și altfel decât tine cum este
să fii…

Undeva, la tine-n minte,
E grădina de cuvinte,
Ce-nflorește toată, toată,
Dacă-i bine colorată.

Un pic ochii i-ai deschis
Și-ai crezut că ești… în vis!
Dar erai în altă parte:
În grădina… dintr-o carte.

Nu știi bine s-o citești,
Însă poți s-o îngrijești:
C-un creion să dai culoare
Răsăritului de soare.

Cu un alt creion, sfială
Poți să pui într-o petală,
Chiar când floarea lasă-n jos
Chipul ei curat, frumos.

Pentru că-i grădina ta,
Poți s-o-ntrebi ce-ar îmbrăca
Din mulțimea gri de straie,
Câte are… pentru ploaie.

Pentru toamnă, nu îți bate
Căpușorul că-s bălțate;
Frunzele-ți vor mulțumi
Chiar pălite într-o zi.

Și când iarna o să cearnă
Fulgi de nea, cine s-aștearnă
Un covor în cărticică,
De nu tu, cu mâna-ți mică?

Primăvara vine-n grabă
Să te pună iar la treabă;
Dar îți dă și-un ghiocel,
Să-l ai, veșnic, de model.

Doar tu poți să colorezi,
În grădina-ți, tot ce crezi
Că va face, la sfârșit,
Să fii cel mai mulțumit.

Fii și piatra ce-și găsește
În ea liniștea adâncă…

Fii și malul ce se-arată
Unui ochi în depărtare,

Fii și barca ce cutează
Înspre cea din urmă zare…

  Dar nu uita sa afli cine ești,
Când, în oglinda vârstei, azi privești!

Dar nu uita să crești și să devii
Acel ce ți-ai dori, cândva, să fii!

Fii și dorul ce își află
Împlinirea în alt dor,

Fii și singur, tu cu tine,
Cât ești încă-al tuturor…

Fii și clipa ce își lasă
Toată zestrea veșniciei,

Fii și Clopotul durerii,
Fii și Oda Bucuriei.