Mult prea multe primăveri
Și-atâtea veri, și-atâtea ierni
Și toamne pline de tăceri,
Cu frunze verzi, de-abia le cerni,

Și mult prea multe flori murind,
În mâini flămânde, tremurând,
Cu multele culori șoptind,
„De ce ne-ai rupt ?”… și eu le frâng.

Și mult prea multe zile când,
Singură-n gând, singură vrând
Și multe nopți scurse pe rând,
Doar frământând, doar așteptând
~~~~~
Mult prea multe adieri,
Din când în când, de vânt plăpând
Și norii cerului stingheri,
Din rând în rând, pe mine plâng

A mai trecut o zi, chiar două zile
Și versul se-nvechește ca și noi,
Răspunsuri așteptăm să ne găsească
Și noi plecăm doar chinuiți și goi.

Mi-e versul trist de-atâta așteptare,
Ți-am scris așa, ca să mă înțelegi,
Dar te uitai pe rânduri oarecare
Nevrând să vezi cuvintele întregi.

Și-am povestit în poezii iubirea,
Aș vrea din nou să mă topesc în ea
Și m-aș schimba pe mine cu tăcerea
Să nu te mai aud în mintea mea.

Mi-e poezia seacă şi săracă,
Ți-am fost cuvânt și strigătul culori
Și mâine de-ai veni strângând în brațe
Din file… am rămâne cititori.