Cătră tine, Doamne, mi-i toată nedejdea
De-m eşti razăm tare la toată primejdea.
Zică cât le place ceia ce n-au minte,
De vor să mă sparìe cu a lor cuvinte,

Să fug pre la munte cu pădure deasă,
Ca o vrăbiuță să mâi fără casă.
Că iată păgânii încordară arce,
Pun săgeț în tulbă, să grijesc de lance

Şi vin prin tunerec cu arce pre-amână,
Întru să săgete pre cei fără vină.
Giurământul nú-ș țân, hotarăle strică,
Şi de-mpăcăciune nu gândesc nemică.

Ce eu am pre Domnul care mă grijește,
Din svânta sa casă ce să odihnește.
Din svântul său scaun din ceri caùtă Domnul
Cu ochii săi céi svinţi, de cearcă-n tot omul.

Vede pre cel meser și pre tot lipsitul,
Derepţâi și strâmbii de pre tot pământul.
Deci strâmbătatea cine o iubește,
Acela el sângur sufletul și-urește.

Că va ploua Domnul cu iarbă pucioasă
Preste necurațâi, și holbură groasă,
Foc și sterevie cu năvală mare,
Le-a trimite lațuri, păhar de pierzare.

Că direptu-i Domnul, dereptăț iubește,
Giudecări direpte fața lui prăvește.