Mă tot gândesc mereu, mereu la tine
Că mi-ai pătruns de-afară în plămâni,
Cât mai aproape de un ritm anume,
Al inimii descantec ce îngâni.

Și te-am sorbit ca fumul de ţigară,
Atât de alb, atât de mofturos,
Făcându-mi respiraţia să doară
Și cum te scot? Ți-e gândul păcătos.

Te-ai cuibărit în colţul cel din umbră
Și m-ai muşcat de inimă puţin,
Durere tainică rămasă surdă,
Mi-ai pus acolo dulcele-ţi venin.

Mă tot gândesc mereu, mereu la tine
Și te respir de câte ori te văd,
Cu tot cu ochi, cărnoase buze fine,
Mă dor plămânii, inima nu-mi văd.