– Eu de ce nu m-am născut floare?

– Pentru că nu ai mai fi avut în lume
asemănare –
și chiar nu știu cât de extraordinar te-ai fi simțit,
draga mea,
printre-atâtea buruieni care-ar fi dorit,
locul, pe pământ,
 să ți-l ia

Hai, mai bine, să ne bucurăm de faptul
că ești o fetiță nostimă
și deschisă,
ca o floare numită narcisă

Meditativă și delicată,
precum o panseluță în lumină
scăldată

Că ai obrazul unei petale de trandafir
și privire de lăcrămioară,
timiditate de ghiocel și, deloc nu mă mir,
avântul păpădiei… când zboară

Că parfumul tău de petunie
îl împrumută, seară de seară, o pijama,
în timp ce din zâmbet își extrag, matinale,
culorile,
o zambilă și o lalea

Tu știi că, atunci când te comporți elegant
și cuminte, ca o fetiță,
îmi vine să te strig … ‘Garofiță’?

Iar când ești neastâmpărată
și fierbi de nerăbdare, ca un băiețel,
îmi vine să te strig … ‘Mușețel’?

– Eu de ce nu m-am născut floare?
– Pentru că nu ai mai fi avut în lume
asemănare…

Cățelul meu este fidel,
Vrea toată ziua să stau cu el.
Imediat, cum dă din coadă,
Ascund pantofii,
Să nu mi-i roadă.

Fiindcă n-am putut să-mi iau un cal,
Mi-am cumpărat cățelul ideal,
I-am pregătit culcușul, l-am spălat,
Apoi l-am dus
La deparazitat.

Stăpân îi sunt doar eu, oricum ar fi,
Că-l duc în parc de vreo trei ori pe zi…
Și, dacă, prin absurd, eu nu sunt gata,
Stăpâni îi sunt, atunci,
Mama si tata.

Cățelul meu e fericit
Când se așează la smotocit,
Dar mai cu ales când lesa, iară,
Singur mi-aduce,
Să-l scot afară.

Fiindcă n-am putut să-mi iau un cal,
Mi-am cumpărat cățelul ideal,
Ce doarme-n pat: în cușcă-i o prostie
Să ții un cățeluș
De companie!

Blănița alba, proaspăt periată,
Se cere, latră dansul, de îndată!
N-am timp de lecții, fiindcă e botos
De nu-l dresez cu mingea,
Sau c-un os.