Cea mai sensibilă floare
eu cred că-i aceea pe care o doare
gândul că nimeni nu o iubește –
ea stă pitită printre flori
și vorbește:

Hei, drumețe,
ai la tine vreun leac de tristețe?

Nu m-a auzit, nu-i nimic,
altă dată nu îi mai zic!

Pe mine, nimeni nu o să poată
să mă strângă în brațe vreodată!

Oare, de n-aș avea nici un spin,
asta m-ar durea mai puțin?
–––
De mâine, nu mă mai ofilesc
pentru toate câte mă necăjesc!

Gata, surioarelor, la culcare,
eu rămân să privesc Carul Mare!

Toate cântecele se întâlnesc
acolo unde oamenii se iubesc,
acolo unde liniștea-i un copil care știe
să pună pe muzică… orice poezie.

Acolo sunetele fac tumbe și salturi,
și Înaltu-i din mai multe înalturi,
cât să primească fiecare
aripi colorate ce-l ajută să zboare.

Cântecele se-ntâlnesc  în herghelii
de cai albi cu coamele argintii,
sau în palatele de dincolo de nori
unde spiridușii pregăteste
coșulețul cu zori

Absolut toate;
Dar numai dacă sunt niște întrebări…
educate!

Pentru că și răspunsul, oricât de mic,
la fel a fost învățat:
să nu se ițească niciodată…
neîntrebat.

Eu deja am înțeles
că, atunci când te-ntreb pe tine ceva,
răspunsul poate
foarte, foarte
multă vreme întârzia!

În primii ani de școală, primii ani,
Eram, ca toți copiii, năzdravani,
Acum ne-am domolit, dar parc-am vrea
Să mai putem,
Să mai putem zburda…

În primii ani de școală am legat
Prietenii cu sufletul curat,
Din ele au rămas doar câteva
Să ne-amintească anii
De cândva…

În primii ani de școală tremurând,
Am recitat și am cântat pe rând,
Dar poezia vârstei de atunci
N-o mai avem,
Acum e-a altor țânci…

În primii ani de școală ne jucam
Și lumi mărețe ne imaginam,
Acum avem atâtea fantezii,
Dar nu cum erau cele
De copii…

Primii ani de școală,
Primii ani zglobii,
Când eram cu toții
Cei mai buni copii…

Primii ani de școală,
Cu soare sau ploi,
Primele ferestre
Le-ați deschis în noi.

Despărțirea este
Cu atât mai grea,
Cu cat anii-aceștia
Nu se pot uita…

Suntem mici, așa de mici
Într-o lume-așa de mare,
Ca un fulg și-un licurici
Puși în față de-o-ntâmplare

Două fire de lumină,
Cât s-agăți de ele-un glob,
Doi prieteni fără vină
Rotind ultimul scrânciob.

Prietenie, ce poezie,
Prietenie, vis îndrăzneț

Fulg naiv și gâză-n noapte,
Suim raze mână-n mână,
S-aruncăm un pumn de șoapte
În fântâna de pe Lună.

Poate că o poezie
E-un bănuț de aur sfânt,
Ce ajunge, nu se știe
Cum, ‘napoi, tot pe pământ,
Înapoi, tot pe pământ.

Prietenie, ce bucurie,
Prietenie, tu nu ai preț!

Până când,
foarte curând,
va-mpărți din bucurii
din tristeți
și din mirări
cu toți ceilalți copii

Tot ce vrei
și ce nu vrei
strânge-n căpușorul ei
și alege și preface
și aruncă
ce nu-i place