O cărare…
Pe care nu orice copil reușește
să o străbată la fel de repede
cum gândește
–
Pe care oamenii iubitori
nu au trecut-o pe hartă,
anume ca să nu îi despartă

Dar mai ales pe care
n-o poți parcurge până la capăt,
depășind orice hop,
dacă inima ta nu are,
printre altele, și un scop

Când începe o dimineață?

Când se rupe firul negru de ață
pe care luna încearcă să înșire prea multe
stele,
pentru a se lăuda mării, în zori,
cu cele mai strălucitoare
mărgele.

O dimineață-ncepe  când nimeni nu se așteaptă
ca un soare – care nu are picioare
să cadă pe treaptă;
fără să-și frângă vreo rază
până
înspre
după
amiază.

Așa începe o dimineață…

Așa începe o dimineață:

Cu o floare care se spală pe față,
suflecându-și petalele colorate
până la înverzitele
coate

Și cu o vrăbiuță care se minunează
de faptul că lumea niciodată nu-i trează
când ea își execută săritura dintâi
din corcoduș în cais și din cireș
în gutui.

Așa începe o dimineață…

Important, până la urmă,
este că dimineața’ncepe  oricum
și că, din calea frumuseții ei,
nu se poate fugi
nicidecum.

Ce culoare are un zâmbet?

Asta-i întrebarea mea preferată:
un zâmbet are o culoare
de fată.
Pardon, un zâmbet are o culoare
de băiat – ce amețită sunt,
am uitat.

Sau, poate că n-am uitat nimic,
dar mă grăbeam, mă grăbeam să îți zic
ceva de-o ne-mai-po-me-ni-tă
importanță:

Atenție… la nuanță!

 Mie, de pildă, îmi place mult
zâmbetul copilăros care bate
înspre un roz palid
de soare
cu umbră viorie
în spate…

Dar și zâmbetul acela matur,
de la mijloc de scufundare-n mare,
când nu mai contează nimic,
decât schimbul infinit
de culoare!