Toată lumea-l socotește
Mic și fără pic de minte,
Boț de nea, ce, câteodată,
Îl vezi doar printre cuvinte…

Zic de el: năuc și vesel,
Deși-i… vesel și năuc.
Iar, aceasta, doar în clipa
Când tristețile se duc.

Îl văd alb și spun degrabă:
„Fulguleț e, negreșit!”
Deși, uneori, e numai
Gândul lor… neprihănit.

Unii-l cheamă: „Hai, din ceruri,
Hai la noi!” El, în cipici,
C-o hăinuță și-o scufie,
Râde:
„Cum, când sunt aici?”

O fi ger, dar lui nu-i pasă
Că scufia-i este roasă,
Felinarul spart și, ghici,
Rupți în tălpi cei doi cipici.

Căci, neobosit din fire,
Nu a prididit s-admire
Ce făcură – ce minuni ! –
Frățiorii lui cei buni.

Mama Iarna-i supărată…
Fulguleț… e pedepsit!
De culoare, dintr-o dată,
Tubul alb i l-a golit.

Cum așa? Dar cum, altfel?
Uite, colo, pe tufiș,
A pus alb… și alb. La fel,
Numai alb, pe-acoperiș.

A stors tubul de culoare
Pe oriunde a crezut
C-ar fi bine, după care,
Iar cu alb, de la-nceput…

– Fulguleț, vino la mama,
Pedepsit ai fost destul!
Cu ochi plânși și mic cât scama,
Acum e, de alb, sătul!

Este albă și cuminte,
Chiar de pare-așa, de gheață,
Are-o inimă fierbinte,
Vede tot și e isteață…

Și nu-i clipă, după ce
Și-au luat spre ceruri zborul,
Să nu te întrebi de ce
Tu, în suflet, le duci dorul…

Ce-ar zbura! Ce s-ar mai duce!
Însă, unde? Cine-l vrea?
Mama vede cum tânjește
Fulgul ei plăpând, de nea

Și îi spune o poveste:
– Când Iubirea era-n lume
O Crăiasă fără seamăn,
Fulgii – toți – aveau un nume.

Ei erau chemați, adesea,
Cu sclipirea lor cuminte,
Să vegheze la fereastra
Odăiței sale sfinte.

De aceea, câteodată,
Când ai vrea în altă parte
Să te afli, e mai bine
Să aștepți… Poate, departe,

E un glas care te cheamă,
E o voce de Crăiasă
Crezând încă-n fulgii vrednici
Ce fac bolta mai frumoasă.

Fulguleț și-ascunde dorul
Sub scufia sa de plus,
Zăbovind la pieptul mamei…
Cât să zboare-acuș-acuș.