O rază doar căzu pe el,
O scânteiere de lumină,
Și deveni un ghiocel,
Din fulgul mic, fără de vină…

Din iarna ce plecă departe,
Lăsând pădurii,-n urma ei,
Însemne verzi pe-o albă carte,
Buchete-ntregi de ghiocei,

Se-alese, azi, un fir plăpând,
La fel cu-atâtea zeci de mii,
Să-și spună versul, tremurând,
În față calzilor copii…

Ei îl ascultă și-s mirați:
– Un ghiocel? Așa-ndrăzneț?
Dar şi-amintesc… și,-nlăcrimați,
Îl recunosc: e Fulguleț!