Omul de zăpadă
Are guturai.
Tare i-ar fi bună
O cană de ceai.

– Iți ofer eu una,
Zice iepurașul,
Îndulcindu-și glasul..
– Dar te costa… nasul!

Ha, ha, ha, ha!

Sprijinit într-un toiag
Stă-n ogradă un moșneag
Pe cap poartă-o oală veche
Răsturnată pe-o ureche.

Ochii negri și lucioși
Sunt cărbuni din vatră scoși
Are-n gură o lulea
Și tot pufăie din ea.

Iar pe piept, perechi, perechi,
Are moșul nasturi vechi
Și un nas din morcov roș
Ca o creasta de cocoș.

Eu sunt omul de omăt,
N-am cu cine să mă joc
Singur nu mai vreau sa fiu.
Dar copii, eu nu prea știu.

Aș vrea să cunosc o mie
Poate că-mi vor da și mie
Un fular și-o pălărie;
Fiindcă, astea-s de-o vecie…

Și-s subțiri și găurite
Și cu frig îs căptușite…
Și, de-aceea am răcit.
Vorbesc gros că-s răgușit.