Se furișează iarna câteodată,
Că n-o auzi, n-o simți, nici nu o vezi…
În zori, însă, câmpia-i argintată,
Iar pomii sunt de zahăr prin livezi.

Cum de nu știi nimica, de aseară?
Cum n-ai aflat că iarna s-a pornit
Să schimbe-nfățișarea de afară?
Trăgeai, pesemne,-oblonul plictisit…

Te minunezi ca de-o călătorie
Ce te-a lăsat pe un Tărâm de Nea,
Să regăsești întâia bucurie,
Să fii, mirat, copilul de-altcândva…

Te minunezi că-n jur sunt altfel toate.
Asemenea, în tine, fără veste:
Acum auzi, la ușă, Cine bate…
Și știi că Viața-ncepe c-o „poveste”…

Dar pe-omu’-acesta alb, cin’ l-a adus,
Cu ochii lui, de smoală, în grădină?
Copiii au dormit, precum ți-au spus,
Nu-i poți găsi niciunuia pricină.

Se furișează iarna când ți-e gândul
Printre culori, ce, palide, s-au dus,
Căci, albului, acuma îi e rândul
Și vremea e a tainelor de sus…