Ești viu atunci când scrii o poezie
Și lași pe un obraz o sărutare…
când te pătrunzi de-ntreaga bucurie
A sfintei vieți ce pururi dă în floare

Ești viu când ai o rază de lumină
Să desenezi pe cerul nopții stele,
Când inima îți este mereu plină
Şi-un dor curat e barca ta cu vele.

Ești viu atunci
Când nu-ți iei visele-napoi
Și nu-mparţi inima la doi,
Pe oameni de-i iubești…

Ești viu când plângi cu cel în suferință
Căci bucuria lui e-așa departe…
Când strigi spre cer, cuprins de neputință,
Când nu te mai învinge nici o moarte.

Ești viu doar când te dărui pe deplin,
Când rugă-ți sunt și fapta și cântarea,
Când mult îți pare ceea ce-i puțin,
Când poți renaște-n sufletu-ți candoarea!

Ești viu atunci
Când lumea-ntreagă e a ta
Și râzi și cânți și crezi în ea
Și i te dăruiești!