– Noapte bună, pomișor,
Spuse ea cu glas subțire.
Și el, frunzei:
– Somn ușor!
Înainte de trezire…

Apoi
– Bună dimineața!
– Zorii… cum mi te găsesc?
Netedă ei îi e fața,
Iar lui ochii-i strălucesc.

Plin de rouă,-i mai atent
Să o scuture pe ea,
Cu un gest atât de lent
Că în veci
Nu-l va uita…

– Mulțumesc, un foșnet lin
Se aude dintr-o clipă –
Ce trecu-ntr-un ceas senin
Ca bătaia de aripă.

– Cu plăcere, frunză mică!
– Cred că și cu bucurie…
– Poate, dacă nu ți-e frică…
– Frică? De ce să îmi fie?

– Să nu mori, că bucuria
Nu-i ușoară…
– Nu-i? Ba, da…
Zise frunza înainte
Să o smulgă toamna rea.