Dar nu mai fură niciuna,
Să nu-l prindă „licuricii”
Și, sporovăind întruna,
Își chemă la târg amicii

Să le-arate, pe-nțeles,
Picături, de-un fir de ață
Cum se prind și, mai ales,
Meșter, Gerul, cum le-ngheață.

Diamante-adevărate
Strălucesc sub ochii lor…
– Să le poarte, cine poate?
– Mama ta! spun ei, în cor.

Fulguleț e mulțumit,
Alba Iarnă-mpodobită.
Chiar când salba s-a topit,
Ea e încă fericită.

Azi, la târgul de mărgele,
Dându-le, spășit, târcoale,
Fulguleț gândi că ele
I-ar sta bine… mamei sale.