Era noaptea, dintre toate,
Cea mai lungă, mai frumoasă,
Când figurile sculptate
L-aşteptau pe Moş acasă.

Spiriduşul, în primire,
Luă fulgul fără vină,
Ce căzu, de fericire,
Peste mica balerină…

– Domnişorule de nea,
Sper să nu se mai repete,
De nu vezi, mai spuse ea,
Mă-ntrerupi din piruete!

Fulguleţ avea obrazul
Alb ca varul, ruşinat:
– Dacă ăsta e necazul,
De el cred că te-am scăpat!

Şi pe căile-i răzleţe,
Lângă micul toboşar
Se-oploşi, când două beţe
Îl loviră în cap… Iar!

De acolo, mai departe,
Iuhuuu!, spre un mânz de lemn –
Ca-n poveştile din carte,
Unde-ascunse,-n van, un semn…

Când crezu că-şi ia avântul
Pe căluţul lui semeţ,
Auzi… Poate fu vântul…
– Hai la Moşul, Fulguleţ!

Fulguleț s-a cocoțat
Pe un munte înghețat,
Hotărând:
“Mai multă minte
O să am de-azi înainte!”

„Nu mă mai avânt în zbor,
Căci e-un lucru prea ușor!”
Iar, pe-un stâlp,
Puse-un anunț:
“La ninsoare eu renunț!”

Fulguleț s-a cocoțat
Pe un munte înghețat,

Un alt fulg, nedumerit:
– Fulguleț, ce ai pățit?
Ai uitat că al tău dar
E să fii voios, sprințar,

S-alergi toată ziulica,
Să nu știi ce este frica,
Să fii darnic, blând, sfios,
Lumii noastre, de folos?

Fulguleț, azi, vrea să vadă
Cum e să devii… zăpadă.

Cum să faci un derdeluș
Tocmai bun de săniuș.

Cum să pui flori albe-n pom
Şi din bulgări… să faci om.

Fulguleț mai vrea să știe
Cum se-mparte-o bucurie

Doar așa e sărbătoare
Şi zăpada… tot mai mare!

Şi-i de-ajuns să stai degeaba
Ca să-ți facă toată treaba.

Alti fulgi, însă, se adună
Şi-i întind cu drag o mână.

Şi nevoie câtă are,
Mic-pitic, de ajutoare.

Unii zic că Fulguleț
E și harnic și isteț

Mama Iarnă, sus în cer,
Stă la sfat c u Domnul Ger
Și-l întreabă, în zadar:
– N-ai văzut pe-al meu hoinar?

– N-am văzut, dar sigur sunt
Că e încă pe pământ.
Geru-n lume, cât domnește,
Niciun fulg nu se topește!

Intră Vântul: Eu zării,
Pe cărările pustii,
Ce, mereu, în lung și-n lat,
După rătăciți le bat,
Chiar acuși, un fulg de nea…
Mama spune: Vine-ncoa?

Toată lumea-l socotește
Mic și fără pic de minte,
Boț de nea, ce, câteodată,
Îl vezi doar printre cuvinte…

Zic de el: năuc și vesel,
Deși-i… vesel și năuc.
Iar, aceasta, doar în clipa
Când tristețile se duc.

Îl văd alb și spun degrabă:
„Fulguleț e, negreșit!”
Deși, uneori, e numai
Gândul lor… neprihănit.

Unii-l cheamă: „Hai, din ceruri,
Hai la noi!” El, în cipici,
C-o hăinuță și-o scufie,
Râde:
„Cum, când sunt aici?”

O fi ger, dar lui nu-i pasă
Că scufia-i este roasă,
Felinarul spart și, ghici,
Rupți în tălpi cei doi cipici.

Căci, neobosit din fire,
Nu a prididit s-admire
Ce făcură – ce minuni ! –
Frățiorii lui cei buni.

Mama Iarna-i supărată…
Fulguleț… e pedepsit!
De culoare, dintr-o dată,
Tubul alb i l-a golit.

Cum așa? Dar cum, altfel?
Uite, colo, pe tufiș,
A pus alb… și alb. La fel,
Numai alb, pe-acoperiș.

A stors tubul de culoare
Pe oriunde a crezut
C-ar fi bine, după care,
Iar cu alb, de la-nceput…

– Fulguleț, vino la mama,
Pedepsit ai fost destul!
Cu ochi plânși și mic cât scama,
Acum e, de alb, sătul!