Împărtășim aceeași bucurie,
Sub cerul luminat de astrul sfânt,
Un prunc frumos, născut în veșnicie,
Maria ni-L aduce pe pământ.

Cu ochii spre Lumina negrăită,
Cu inima suind până la cer,
Cântăm, căci nu e zi mai fericită,
Iubirea-nvie, patimile pier.

Împărtășind aceeași bucurie,
Să ne iubim cu toții, în Hristos,
E noaptea sfântă, când, din veșnicie,
Se naște, pentru noi, un Prunc frumos.

Un prunc ne este-a mântuirii cale,
Un prunc de sus, cu chip dumnezeiesc,
Ce legănat pe brațul Maicii Sale,
Zâmbește spre Părintele-I Ceresc.

Ne adunăm în juru-I, fără daruri,
Căci ce-am putea, noi, oamenii, să-I dăm,
Când El ne-mparte haruri după haruri?
Noi, le primim smeriți, și Îi cântăm.

Împărtășim aceeași bucurie,
Sub cerul luminat de astrul sfânt,
Un prunc frumos, născut în veșnicie,
Maria ni-L aduce pe pământ.

Frumoasă iarnă, spune-mi, de unde ai vesmântul,
Cine-a țesut la dânsul, din vremuri, fulg, cu fulg,
De-acoperă, in treacăt, aproape-ntreg pământul?
Iar florile-ți brodate, prin spini, cum nu se smulg?

Tu treci prin fata casei, te odihnești pe creste,
Străbați întinderi, calmă, de parcă nu ai ști,
Uimit, cât e copilul, de tainele aceste,
Pe care le frământă în mintea-i, zi de zi…

Răsari, din neguri, alba, ca florile-nstelate,
Pe care le împrăștii pe-oriunde îți porți pasul…

Cu nasu-n geamul rece, apoi într-o batistă,
Copilul încă-așteaptă, răspunsul la-ntrebare:
Asemeni, de mărețe, priveliști mai există,
Aici…, ori în afara lumeștilor hotare?

Și cum de niciodată nu te mândrești cu tine,
Doar te prefaci că firea îți este ca de gheață?
De unde ai puterea tăcerilor senine,
Când te cuprinde gerul, când intri-n nori de ceață?

Și-acesta ți-e cuvântul… Un altul, nu se poate,
Mai mare decât Taina ce îți astupă glasul