Ce-ar zbura! Ce s-ar mai duce!
Însă, unde? Cine-l vrea?
Mama vede cum tânjește
Fulgul ei plăpând, de nea

Și îi spune o poveste:
– Când Iubirea era-n lume
O Crăiasă fără seamăn,
Fulgii – toți – aveau un nume.

Ei erau chemați, adesea,
Cu sclipirea lor cuminte,
Să vegheze la fereastra
Odăiței sale sfinte.

De aceea, câteodată,
Când ai vrea în altă parte
Să te afli, e mai bine
Să aștepți… Poate, departe,

E un glas care te cheamă,
E o voce de Crăiasă
Crezând încă-n fulgii vrednici
Ce fac bolta mai frumoasă.

Fulguleț și-ascunde dorul
Sub scufia sa de plus,
Zăbovind la pieptul mamei…
Cât să zboare-acuș-acuș.

Clopoțelul Iernii sună,
Fulgi de nea în cer se-adună,
Își pun aripi cu sclipici
Și se dau drept „licurici”.

Și-a dus darul, să-l dezmierde,
Unui mic prieten verde,
Iar la schimb, ca niciodat’,
Un cald zâmbet a luat.