Acolo unde mintea noastră
se minunează de cât de frumos
este omul văzut de aici, de prea-jos,
sau… de cât de urât
poate să ni se pară
numaidecât.

Sufletul nu se vede
pentru că ne oprim cu privirea
acolo unde este mulțumită uimirea.

Dar sunt și momente în care,
cu ochii închiși la frumuseți trecătoare,
ne vedem unii pe alții atât de clar,
încât nu mai avem cum să ne păcălim…
Așa de luminoase
sunt sufletele noastre
atunci când iubim!

Ce fac toată noaptea stelele-n cer?

De exemplu,
unele stele-fetițe
își cos, modeste, paiete aurii
pe rochițe

Alte stele,
mari amatoare de brățări și inele,
bat constelațiile până le cad flecurile
și se sting în înalt
toate becurile

Câteva, în hălățele
alb-sidefii,
ajută la nașterea cosmică
a galaxiilor de copii

Ce fac toată noaptea stelele-n cer?

Stelele-băieței,
fără să poarte vreo vină,
își încrucișează,
asemeni celor mai bravi soldăței,
spadele lor de lumină

Altele își iau schiurile în spate,
ca niște comete
adevărate

Dacă dorul de stele o să te afle
și pe tine trează,
o să vezi cum, în grădina cerului,
la capătul fiecărei priviri de copil
îmbobocește câte o rază

Unde este Țara Părinților cu inimi de aur?

E acolo unde roua copilăriei
strălucește pe toate florile
tristeții
și bucuriei.

Acolo unde, în grădina secretă
a inimii,
o balanță micuță
poate să țină în cel mai duios echilibru
o nucă de cocos
și o frăguță.

Până la Țara Părinților cu Inimi de-Aur,
ai de trecut, nu-i ușor, două țări:
una de peste treizeci și ceva de munți,
și alta de peste treizeci și ceva
de mări…

De aceea, eu chiar nu știu
cine s-ar mai încumeta
să bată o cale atât de lungă,
în afară de tine
și de inimioara aceasta – de aur –
a ta…

Ești viu atunci când scrii o poezie
Și lași pe un obraz o sărutare…
când te pătrunzi de-ntreaga bucurie
A sfintei vieți ce pururi dă în floare

Ești viu când ai o rază de lumină
Să desenezi pe cerul nopții stele,
Când inima îți este mereu plină
Şi-un dor curat e barca ta cu vele.

Ești viu atunci
Când nu-ți iei visele-napoi
Și nu-mparţi inima la doi,
Pe oameni de-i iubești…

Ești viu când plângi cu cel în suferință
Căci bucuria lui e-așa departe…
Când strigi spre cer, cuprins de neputință,
Când nu te mai învinge nici o moarte.

Ești viu doar când te dărui pe deplin,
Când rugă-ți sunt și fapta și cântarea,
Când mult îți pare ceea ce-i puțin,
Când poți renaște-n sufletu-ți candoarea!

Ești viu atunci
Când lumea-ntreagă e a ta
Și râzi și cânți și crezi în ea
Și i te dăruiești!

Jos din pat
Iute s-a dat
În odaie mi-a intrat
Soare mic și peltic
Cu scufie de pitic

Cu sprâncene subțirele
Și cu pletele inele
Cu picioarele-n papuci
Și mânuțele-n clăbuci

S-a spălat
E curat
Tot cerul mi-a luminat

– Eu de ce nu m-am născut floare?

– Pentru că nu ai mai fi avut în lume
asemănare –
și chiar nu știu cât de extraordinar te-ai fi simțit,
draga mea,
printre-atâtea buruieni care-ar fi dorit,
locul, pe pământ,
 să ți-l ia

Hai, mai bine, să ne bucurăm de faptul
că ești o fetiță nostimă
și deschisă,
ca o floare numită narcisă

Meditativă și delicată,
precum o panseluță în lumină
scăldată

Că ai obrazul unei petale de trandafir
și privire de lăcrămioară,
timiditate de ghiocel și, deloc nu mă mir,
avântul păpădiei… când zboară

Că parfumul tău de petunie
îl împrumută, seară de seară, o pijama,
în timp ce din zâmbet își extrag, matinale,
culorile,
o zambilă și o lalea

Tu știi că, atunci când te comporți elegant
și cuminte, ca o fetiță,
îmi vine să te strig … ‘Garofiță’?

Iar când ești neastâmpărată
și fierbi de nerăbdare, ca un băiețel,
îmi vine să te strig … ‘Mușețel’?

– Eu de ce nu m-am născut floare?
– Pentru că nu ai mai fi avut în lume
asemănare…